|
|
Povestea pastei de dinţi străvechiO formulă a pastei de dinţi egiptene din secolul al IV-lea d.Hr. a fost descoperită într-o colecţie de papirusuri la Biblioteca Naţională din Viena, Austria.1,2 Cu cerneală neagră (acum, după 1500 de ani, mai ştearsă), făcută din funingine şi gumă arabică amestecată cu apă, un scrib egiptean antic a scris cu atenţie o reţetă „pentru dinţi albi perfecţi”3. Aceasta reprezintă cea mai veche reţetă de pastă de dinţi din întreaga lume. 
Floarea de iris reprezintă ingredientul principal într-o formulă dentară antică descoperită recent de cercetători. Formula, prezentată la un recent congres stomatologic internaţional, conţinea mentă, sare, granule de piper şi - probabil componenta cea mai activă - floare uscată de iris. Se spune că vestea despre formula străveche a „provocat senzaţie” printre dentiştii de la congres.2 Cercetătorii în domeniu au descoperit abia recent proprietăţile benefice ale irisului - un agent eficient împotriva inflamării gingiilor - ce a fost introdus acum în uz comercial. Această străveche pastă de dinţi egipteană este descrisă ca fiind „cu un pas înaintea vremii sale”1. Până în 1873, când compania Colgate a lansat prima pastă de dinţi comercială, cei mai mulţi oameni foloseau un amestec de săpun şi apă sărată - un preparat mult mai puţin eficient. Un dentist ce a participat la acel congres internaţional şi a testat efectiv acea pastă de dinţi iute spunea: „Nu mi s-a părut ceva neplăcut” şi „ulterior, mi-am simţit gura proaspătă şi curată”. Reţeta din secolul al IV-lea pentru pastă de dinţi se afla printre mai multe documente de papirus cumpărate în 1878, după ce fuseseră descoperite într-o grămadă de vechituri la marginea oraşului egiptean Crocodilopolis. Dr. Hermann Harrauer, ce are grijă de colecţia de papirusuri la Biblioteca Naţională Austriacă4 şi care a descoperit reţeta străveche, a mai explicat: „Cum papirusul era greu de obţinut, el era adesea refolosit, iar acest document avea pe spate detalii ale corespondenţei între mănăstiri, ceea ce duce la concluzia că persoana care a scris-o avea legătură cu acestea într-un fel anume.” Dr. Harrauer a continuat: „Poate că era călugăr. Cam prin secolul al IV-lea d.Hr., Egiptul a fost creştinat, iar călugării creştini erau şi doctori, iar aceasta s-ar potrivi cu ceea ce ştim.” Timpul în care a fost scrisă coincide cu perioada marelui teolog creştin (şi creaţionist) Bazil cel Mare5, arhiepiscop de Cezarea, recunoscut pentru accentuarea ideii că îngrijirea medicală de ultimă oră poate fi practicată în comunităţile monastice. Dr. Harrauer afirma că formula pastei de dinţi a fost „scrisă de cineva care avea în mod evident anumite cunoştinţe medicale, el folosind abrevieri pentru termeni din acest domeniu.”2 Pentru cei ce sunt obişnuiţi a gândi în termeni evoluţionişti, de exemplu cei care-l consideră pe omul străvechi drept „primitiv”, astfel de descoperiri de un nivel tehnologic avansat în culturile de demult pot fi adeseori ştiri care le deschid ochii. Aşa cum preciza un dentist ce a participat la întâlnirea în care reţeta a fost dezvăluită: „Nimeni din domeniul stomatologic nu s-a gândit vreodată că o formulă atât de avansată a pastei de dinţi a putut exista în antichitate.” În contrast, veştile că egiptenii şi alte popoare străvechi erau la fel de inventive ca oamenii de azi, n-ar trebui să-i surprindă pe creştini - Biblia spune că omul a fost creat „om complet” din ziua a şasea a Creaţiei, cu doar 6.000 de ani în urmă.6 Nu e de mirare că ingeniozitatea omului străvechi continuă să-i încânte pe creaţionişti şi să-i surprindă pe evoluţionişti! References and notes
|
